Nu a câștigat nimeni. Am pierdut cu toții. 

Dacă nu știați deja, urmează ultimul tur al alegerilor pentru funcția de Președinte al României. Duminică e votul final în care se decide cine va fi șeful statului pentru următorii 5 ani, o perioadă lungă, o jumătate de deceniu. Persoana care va fi președinte va influența într-o oarecare măsură traiectoria României în următorii ani.

Chiar dacă nu e mereu clar ce atribuții are, sau nu are, funcția de Președinte e una puternică nu doar pentru că Președintele e șeful statului, dar mai ales pentru că ne alegem prin vot direct președintele, fiecare dintre noi, pe persoană fizică; și pentru că în mentalul colectiv, în mod tradițional, cred că mulți români au văzut în președinte un șef peste toți, cel mai puternic om din stat, și poate că așa și este. 

În non-dezbaterea electorală dintre candidați, în cazul în care  ați avut răbdarea și puterea mintală să urmăriți ore în șir, două conferințe transmise în același timp, cu mulți vorbitori,  cu întrebări în cascadă, poate vă întrebați cine a câștigat, dar eu nu cred că a câștigat nimeni.

Nu cred că poate fi un câștig când candidații la președinție vorbesc unul despre celălalt, de la distanță, în încăperi separate, cu decor controlat, în loc să fie față în față, și în fața tuturor.

Nu cred că poate fi un câștig când candidații sunt etichetați ca proști, analfabeți, naziști, într-un delir memeizat cu repetiție în absurd. Nu poate câștiga nimeni când se discută mai puțin cu argumente, și mai mult cu ștampile, sloganuri și lozinci. 

Nu poate câștiga nimeni când candidați la președinție au ca scop declarat terminarea unui partid politic. În DEX la cuvântul fascism e și intoleranța față de alte partide. Eradicarea unui partid politic o fac cetățenii prin vot, nu la îndemnurile unui candidat și ocupant al funcției de președinte. În campania aceasta nu există partide care să fi fost declarate ilegale de vreo instanță de judecată, nu există partide care să fi preluat cu forța numărul de voturi, sau cel puțin nu există vreo suspiciune generală în acest sens. Nu te poți erija în exponentul dreptății și al binelui, nu poți folosi bullying și intimidare împotriva adversarilor politici; poți, dar nu câștigă nimeni.  Poate ar fi mai bine să atragi oamenii de partea ta prin politici mai bune decât ale adversarului, nu eliminând adversarul la propriu. 

Cum poate fi un câștig, când oamenii ajung să le ceară celor cu opinii politice diferite să iasă din lista lor de prieteni. Cum poate fi un câștig, când  exprimarea unei opinii diferite îți întoarce ură, agresivitate și dispreț. 

Însă din aceștia doi candidați emanați de sistemul politic din România trebuie să ne alegem un președinte. Iar în vâltoarea politică în care suntem, pare că nici nu mai contează atât de mult candidatul, cât contează tribul, clanul din care faci parte;  e important să aparții undeva, să fi contra altor “-iști”. 

Cât despre performanța candidaților în sine, fiecare a putut urmări  răspunsurile lor, și fiecare evaluează în ce măsură acele răspunsuri au fost sau nu satisfăcătoare. Dar unele observații, și opinii, de ordin general pot fi făcute, indiferent de aceste răspunsuri:

  • Întrunirea Vioricăi Dăncilă a fost mai accesibilă jurnaliștilor, fără limită de întrebări, fără jurnaliști preferați, care au întrebat tot ce le-a trecut prin cap, și fără ca dânsa să joace rol de moderator al întâlnirii. La Klaus Iohannis a fost opusul, cu invitați aleși pe sprânceană, care cei mai mulți dintre ei au pus întrebări generale, sau unii chiar ajutătoare, ridicate la fileu pentru niște răspunsuri prefabricate, într-o dezbatere moderată de candidatul însuși.
  • Niciunul dintre candidați nu e analfabet, în ciuda stereotipizări nejustificate a acestei prezumții. Faptul că nu cunoști sau nu îți aduci aminte corect formula pentru a calcula  aria cercului, deși pretinzi că ai meditat la matematică, nu e încurajator, dar nu e un semn de analfabetism, cum nu sunt nici gafele de exprimare repetate în buclă, în meme-urile și bășcălia omniprezente, menite să creeze imaginea prevalentă a unui iliterat redus mintal. Oricum ai da-o, efortul depus de Dăncilă, care după ce a stat mai bine de două ore în picioare și a răspuns la un tir de întrebări în rafală, a mai mers și la o emisiune live după conferință, asta în timp ce la dezbaterea lui Iohannis, deși stăteau pe scaune și au început cu o oră după Viorica, și-au mai luat și pauză.
  • Iar decât un non-răspuns la o întrebare, prefer să primesc un răspuns, chiar și eronat. Prefer un președinte care se exprimă, cu riscul de a greși și a părea ridicol, decât unul care trăiește într-un mediu ermetic, îngrijorat să își acopere eventualele slăbiciuni. Doar făcând și greșind poți învăța și te poți corecta, nu stând și evitând greșeala. Prefer un răspuns, chiar greșit, decât o tăcere tulbure.

Deși lucrurile par tranșate și taberele împărțite, cred că este prima dată la alegerea unui președinte când mulți alegători se află într-o dilemă când vine vorba cu cine să voteze, sau dacă să participe sau nu la vot. E “răul cel mai mic”, din nou, nu un lider care să unească cetățenii peste partidele politice. E “noi versus ei” din nou, în locul unei figuri care să inspire prin viziune, prestanță și caracter. E “răul pe care-l știu” contra răului pe care-l detest.  E Iohannis contra “pesediștilor” și Viorica contra “dictatorului”. Suntem noi-contra-noi din nou, două găști fiecare la gâtul celeilalte, un joc la care jumătate din populație nici măcar nu participă.

Iar în actualul mediu public polarizat, e greu să critici neajunsurile fiecărui candidat, să atragi atenția asupra unor derapaje, sau să aplauzi inițiative bune, să dezbați idei. A devenit nepractic să fi nemulțumit obiectiv, pe puncte, și a devenit dezirabil să alegi o parte. Orice critică sau laudă aduci la prestanța unuia, ești catalogat imediat drept adversar din tabăra opusă. A devenit imposibil să critici sau să lauzi într-o parte și să nu fi suspectat că simpatizezi cu cealaltă parte; ești automat catalogat trădător, inamic, sau că „te-ai dat cu ceilalți” de parcă am fi întru-un război, iar eu nu vreau să fiu în război cu nimeni. Nu vreau să trăiesc într-o țară în care nu-ți exprimi preferințele politice de teama de a nu fi exclus, marginalizat, ostracizat sau ridiculizat. 

Indiferent de preferințele politice sau de convingerile legate de unele partide, intoleranța, ura, extremismul, intimidarea sau ridiculizarea publică a celor cu idei și păreri diferite sunt inacceptabile și nu au ce să caute în nicio societate.

Facebook Comments